Avem o singura alegere, aceea de a crede in aceasta lume. A fi pe lume inseamna a fi invitat sa ii acorzi incredere, spunea Husserl si ma tot gandesc la vorbele lui de ceva timp. Pana cand am fost la a doua sesiune de terapie prin plutire si atunci a fost mai clar.
Stai intr-o piscinuta putin mai mare decat tine, impreuna cu 500 de kg de sare, mai speciala, dar tot grunji se fac in spatele urechii. O lumina albastra lumineaza de sub apa, dar nu auzi nimic, nu simti nimic dupa cateva minute (apa are 35 de grade, devine insesizabila rapid), iar daca stingi lumina, e bezna. Atat de bezna, incat stai cu ochii deschisi, sperand sa vezi vreo forma, ceva, si tot ce surprinzi sunt iluziile optice provocate de circulatia sangelui in ochi. Poate, sau asta e cel mai probabil. In realitate, nu stii, nu stii nimic. Nici cat timp a trecut de cand plutesti nemiscata in bezna, in liniste, nici daca nu s-a terminat lumea si te-au uitat toti intr-o piscinuta inchisa, plutind in apa calduta. Am trecut prin multe stari si ganduri in doar cateva sesiuni de terapie prin plutire.
Prima data m-am dus sa experimentez frica de intuneric si cum e sa fi in uter. A fost greu, infricosator un pic, interesant cel mai adesea, dar deloc relaxant. Un experiment de la cap la coada, cu ganduri si emotii amestecate, complex si complicat. Am stat pe intuneric, cu o mie de scenarii in minte, si am iesit la fara 5. Precizie de ceas. Cum am stiut eu in bezna cand s-a terminat o ora?
A doua oara m-am setat sa ma si relaxez ca, pana la urma, era o ocazie destul de buna. Asa ca am stat prima parte din timp ( ce am estimat eu cam jumatate de ora) cu lumina albastra aprinsa si era mai mai sa adorm. In cadita, contrar educatiei de mica. Cand faceam baie acasa la ai mei, bateau pe rand la usa, mama, tata, frate-miu, din 5 in 5 minute, sa se asigure ca nu adorm… Asa faceau cu fiecare membru al familiei, la fiecare baie. Acum era sa adorm. In cada sarata, unde cica mai toata lumea vine sa doarma in sfarsit bine. Fix atunci, picotind, am stins lumina si m-a lovit un gand atat de frontal si rapid, ca am stiut ca e chiar asa si nu altfel.
Frica de intuneric nu e frica de moarte, cum am crezut atata timp. Cand intram in viata, de oriunde am veni, daca venim de undeva, intram in intuneric. Uter. Viata ca oameni e pentru noi bezna, necunoscut, imprevizibil. Frica de intuneric este frica de viata, de ce nu poti controla, de ce nu poti vedea cu proprii ochi, de lucrurile in care trebuie sa ai incredere fara sa le cunosti direct, cu simturile tale.
Venim in lume in intuneric, asta e primul nostru contact cu viata, si cu intunericul facem prima intelegere, primul contract, prima imprietenire. Nu stim unde suntem, ce ne asteapta, ce va fi, de aceea e important sa avem incredere. Asta e baza pentru celelalte increderi omenesti, care cresc odata cu iesirea din uter, cu primul respir, cu primul tipat, cu primele frici.
Fara de aceasta imprietenire cu intunericul, cu necunoscutul, cu neprevazutul, si increderea noastra in noi va fi stirbita. Sunt multe feluri in care putem fi increzatori, pe bucatele de viata, pe bucatele de fiinta, dar ce ramane cand ne lasam sa plutim si stingem luminitele albastre?
Comentarii recente